Șablon Pătat

IMG_0844

                Drept e că am un blocaj care persistă de ceva timp. Se datorează, poate, faptului că îmi concentrez atenția asupra unor aspecte care le consider importante, însă ce dăunează este cantitatea inutilă, adică surplusul ei. Uit, mai apoi, de alte aspecte, sau ele devin ignorate.

                Fiecare are viața convertită printr-un puzzle. Ți-l faci după cum poftești: muți, schimbi, înlocuiești, arunci, reîmprospătezi piesele ori de câte ori simți nevoia. Partea dificilă este, însă, când devii tu o piesă din puzzlelul cuiva. Eu sunt piesa care are forma potrivită și se încadrează printre celelalte, însă ce e diferit la mine față de puzzlelul tău e șablonul. Nu prea corespund, fiindcă am adus puțină ordine și culoare în haosul cenușiu.

                Tiparul de diferit nu strică, în general, dar mai diferit poate însemna bruierea operei de artă. Farmecul se risipește și primește eticheta de „prea” ceva… Prea colorat, prea mult, prea diferit, prea monoton, prea urât. Și dacă încerci să rearanjezi piesele, se creează o altă poveste, nu că ar fi ceva rău, dar piesa mea, bucata aia infimă, tot în colț rămâne, și nici acolo nu-i șade bine.

                Cum spuneam mai sus, uit alte aspecte, și în principal uit că am nevoie de mine mai mult ca de oricine altcineva sau altceva. Uit că sunt protagonista poveștii mele și că eu contez cel mai mult, uit că de atâtea ori când am lăsat doleanțele mele la o parte, altcineva nu a făcut același lucru. Uit că eu pot să mă întristez lăsând să mă afecteze câte una, câte alta, și tot eu pot să mă bine dispun ignorând vibrațiile ce nu-mi duc beneficii și să le îndepărtez.

                Uit că scriind pe blogul meu am parte de cea mai intensă și de succes ședință de terapie.

 

 

sursă foto: Facebook

Șablon Pătat

Orgoliu pătat

15281078_371931113143698_1385362700_n

                Tu ai vorbit destul, îți spun eu acum.

                Sfârșitul va fi ironic. Și nu pentru că eu ți-am dat gloanțele și te-am privit cum încarci arma, nici din cauză că amândoi îndreptăm pistolul unul către celălalt. Nu, nu ai ghicit. Nu facem ruleta rusească, pentru că nu este despre noi, este despre mine și tot timpul va fi. Tu tragi cu gloanțe oarbe și te faci că mă rănești, când defapt, tu omiți ținta, iar eu… hmm, eu îți omor orgoliul, îți penetrez creierul până devii confuz. Îți mai ating și trupul, și-ți place, că ceri și data viitoare, contrar spuselor tale. Îți mai gâdil și sufletul, care e mai fragil decât consideri și eu mă amuz, în timp ce tu crezi că ai dominat.

                Sunt ca o carte deschisă, dacă știi cum să mă citești, și nu e vorba despre niciun fel de joc al minții, în ciuda faptului că, din când în când, îmi face plăcere să am parte de puțină adrenalină intelectuală. Sunt previzibilă în imprevizibilitatea mea, la fel cum sunt complexă în simplitatea mea. Simplificat, sunt un paradox: loială, dar detașată, sociabilă, dar totuși singuratică, gentilă, dar severă.

                Știi ce face apa? Își croiește drum chiar și printre pietre. Nu imediat, ci cu răbdare și timp. Eu sunt apă. Dacă nu știi să înoți, te îneci, dar pot fi destul de puternică încât să te înec cu propriile mâini. Sunt focul, dacă nu știi cum să îl întețești, te arzi, dar dacă știi, te încălzesc. Sunt pământul de sub picioarele tale. Te ajut să prinzi rădăcini sau îți scurtez din viață. Sunt și aerul, mă transform într-o furtună, iar când plec, te las gol pe dinăuntru.

                Tu fugi de mine, uitându-te în spate să nu pierzi vreo reacție de-a mea. Fugi nu pentru că nu îți place, ci pentru că nu mă poți controla. Avem o problemă, și anume: dacă nu îmi e hrănit creierul, eu mă plictisesc repede… și am cam început deja să o fac.

 

 

sursa foto: Facebook

Orgoliu pătat

Letter to self

14681883_1177172722338308_3223797695576397313_n

                                Dear new me,

                Life is testing you again. It has brought you here for a reason, and you know it very well. Stop denying, and, please, stop pretending that you can’t face the situation.

                You know better than anyone else who you are, what you are, what you want, need and what you are God damn capable of. This is your revival! You have, finally, the freedom to spread your wings again, shine more powerful and brighter than ever before. Don’t disappoint me, you never did, so why do it now?

                You’ve been through a lot, not only now, but ever since, and you know that you are more than a warrior, you are a real survivor. This is why you mustn’t stop, not now, not ever. I’ll be your best version of a guardian angel; anything else is just a surplus, something to cover the tracks up.

                Having someone to kiss your wounds can be temporary, and you don’t need that, you’re a final destination and you need someone to tickle your soul, to feed your soul and your brain. You’ll get that. Just have patience… patience with yourself, patience for your shape to conclude in a contrast.

                You shall feel the outcome bursting into sparks of perfect timing. Do you remember me telling you that the best drug is hope? Age is just a number… in front of those who haven’t tasted life, in front of those who couldn’t feel their own lives in their own hands. That number, actually, counts in the number of scars you have.

                Don’t give up on the person you are becoming. Don’t stop improving. Learn from every lesson, every tear, every touch, every…

                I’ll go and pour another glass of wine because this isn’t over. It has just begun.

Love,

                                                                                                                                                                                Your other self

 

 

sursa foto: Facebook

Letter to self

O eliberare de 441 de cuvinte

 

14877833_355173764819433_1790873349_n

 

                Citisem undeva că uitarea este o formă de libertate. Dacă analizez mai amănunțit propoziția, aș spune că e neterminată, continuarea fiind lăsată în suspans, iar semnul de punctuație de la sfârșit ar trebui înlocuit cu cele trei puncte de suspensie. Totuși, la o a treia privire aruncată, parcă aș înlocui cuvântul libertate cu eliberare. Citesc în gând acum „Uitarea este o formă de eliberare”. Altfel sună urechilor.

                Să fie într-adevăr așa? Uităm? Chiar putem uita? În adevăratul sens al cuvântului propriu… uităm? Ce uităm?

                Ne uităm pe noi înșine, în urmă, în spatele gândurilor, a vorbelor. Ne lăsăm în urmă la serviciu, fiindcă avem capul plin de sarcini și responsabilități, sau acasă din cauza grijilor, indiferent de natura lor. Ne uităm obiectele prin cine știe ce locuri, ne uităm familia, prietenii, ne uităm îndatoririle de oameni, așa cum pretindem că suntem. Subliniez: oameni, nu persoane sau indivizi. Ne uităm viciile, capriciile, dorințele, nevoile, uităm să mâncăm…

                E posibil să uităm atâtea? Sau noi, defapt, ne ascundem? Poate ne ascundem de propria persoană. Preferăm să fugim, să învăluim „n” lucruri într-o ambiență grotească, poate chiar brutală. Și nu ne dăm seama.

                Oricum o pun, eu nu pot uita persoane. Nu știu de voi, dar mie mi se impregnează de la miros până la cele mai acute atingeri în minte. Sau poate sunt eu diferită, dar pot garanta că 10 ani să treacă, și tot mi-aș putea aduce aminte și aș tresări la atingerea unui iubit din trecut. De aceea la întrebarea clișeică  „care parte a corpului tău îți place mai mult?” răspund dintr-o suflare, hotărâtă, că e mintea. Serios, este incredibilă. Cu ea mă mândresc cel mai mult, e atotputernică, și-i face față inimii, câteodată.

                Cum poți uita privirile rușinate, săruturile romantice, trasul de păr, cuvintele rostite în șoaptă, cele în batjocoră, atitudinea, vocea și toate celelalte? Nici nu le poți șterge cu buretele, e imposibil. Este inuman.  Le ignori. Ajungi să le ignori, pentru că nu le mai consideri priorități. Nu le mai consideri suficient de puternice pentru a le lăsa să-și croiască loc printre pietre, ca apa.

                Cel mai curajos act pe care îl pot face este să nu mă uit în urmă, să am demnitatea de a ține capul sus, de a păși înainte, de a ignora ce nu-mi aduce beneficii și să ascult să învăț să fiu o persoană mai bună. Toate astea le duc în lupte, dar nu ca să supraviețuiesc, ci ca o luptătoare, ce am ajuns să fiu.

                În cele din urmă, cea mai potrivită variantă, adaptată de propriile gânduri și influențată de un pahar de vin, ar fi „ignorarea este o formă de eliberare”.

O eliberare de 441 de cuvinte

Tonuri de…gri

10458660_1043610849005694_1136147351930182994_n

 

                Slăbiciunile mele, de multe ori, îmi devin puncte forte și mă ajută să cresc mai mult și tot mai mult. Pe când puterile mele îți devin ție slăbiciuni. Ah, ce tonuri paradoxale!

                Cu toate cuvintele din vocabular nu e îndeajuns să te îndrum, fiindcă tu ai nevoie de creștere… emoțională. Și nu pot nici eu să-mi continui dezvoltarea, dacă la fiecare colț mă opresc să iau o gură de aer. Ești prea greu pentru a te duce în spate, iar eu sunt prea slabă să ne cresc pe amândoi simultan.

                Ți-am luat inima în mâini și ți-am sărutat fiecare rană, iar tu nu ești în stare să-mi iei chipul în mâini pentru a-mi usca lacrimile dintre gene. Mai bine spus, fă-le să nu mai curgă deloc. Spune-mi că ochii-mi erau bruiați și convinge-mă că tot ceea ce credeam până acum, era o reflexie distorsionată.

                M-am prefăcut în cenușă și cu fiecare adiere a vântului, o parte din mine este împrăștiată în abis. Îmi ceri să caut particolele, să le adun la loc, dar ele-s pierdute, de negăsit. Cât cuprind cu privirea, eu le fac cu mâna, căci știu că nu le voi mai regăsi niciodată.

                Cândva, am găsit putere și speranța în tine, acum s-au transformat în slăbiciune și cedare.

 

sursă foto: Facebook

Tonuri de…gri